Переведите с румынского

Ministerul Public reprezintă, în cadrul sistemului jurisdicțional, o singularitate a țărilor de drept romano-germanic, având ca arhetip modelul francez, cu o tradiție care urcă până la domnia regelui Filip al IV-lea (zis „cel Frumos”, 1285-1341). Păzitori ai drepturilor regale și apărători ai interesului public, însărcinați cu urmărirea infractorilor și cu protecția celor slabi, „oamenii regelui” au exercitat până la Revoluția Franceză din 1789 un Minister Public pe care reformele napoleoniene l-au preluat și perpetuat până în zilele noastre. Sintagma „Minister Public” prezintă un dublu înțeles. Pe de o parte, ea desemnează ansamblul magistraților însărcinați de către societate să exercite acțiunea publică; pe de o altă parte, expresia privește magistratul care, în ședința de judecată, reprezintă statul, societatea. Acești magistrați constituie, pe lângă jurisdicțiile represive (instanțe), ceea ce se denumește astăzi ”parchetul”. Originea termenului de ”parchet” rămâne controversată. Într-una dintre variante, termenul ar fi început să fie utilizat întrucât procurorul regelui (reprezentantul său în ședințele de judecată, ce era în ultimă instanță apărătorul statului), în cadrul ședințelor de judecată, își exercita rolul său pe parchetul sălii de ședință, și nu pe estrada rezervată tribunalului. Din această diferență a rezultat și expresia „magistratura în picioare”, înfăptuită de procurori, în contrapondere cu „magistratura de scaun”, ce-i desemnează pe judecători. Indiferent de originea ce-i este atribuită, ”Ministerul Public” avea înțelesul de „corp aparte”, fiind produsul sistemului jurisdicțional francez, această instituție neregăsindu-se nici în dreptul roman, nici în celelalte sisteme judiciare antice și medievale.